Printre maidanezi circulă o vorbă: dacă vrei să o impresionezi pe căţeluşa albă de la colţul blocului, atacă un Zeu. Mare atenţie, însă: Zeii care stau bine înfipţi, pe două picioare, sunt deosebit de periculoşi. Te pot lovi cu o piatră sau cu o creangă ruptă dintr-un copac. Zeii-bipezi sunt aprigi la mânie şi degrabă vărsătorii de sânge canin.

Mii de ani, câinii au pornit cu şansa a doua în lupta lor cu Zeii. De la apariţia Epocii Industriale, norocul a început, uşor-uşor, să le surâdă. Mai exact, de circa o sută de ani, oamenii au renunţat la picioare şi au început să meargă pe biciclete. Câinii au căpătat un avantaj tactic nesperat.

În materie de tactici şi strategii de război de gherilă urbană, cei mai bine văzuţi sunt câinii care locuiesc în Bucureşti. În lumea oamenilor-Zei (dacă e să privim din perspectiva în alb şi negru a unui câine), aceasta se datorează unor expresii precum "lipsa de interes a autorităţilor locale, coroborată cu o ignoranţă şi indiferenţă a edililor şi contribuabilor, deopotrivă". Vorbe de oameni mari, de neînţeles pentru simpaticele patrupede care dau din coadă printre tomberoane.

Vrei un sfat legat de amărâţii ăia de zei-pe-fiare-cu-două-roţi, întreabă un maidanez aciuat printre blocurile din Sălăjan, Pantelimon sau Drumul Taberei.

Bicicilştii urbani de Bucureşti sunt veritabile ţinte-vii pentru câinii vagabonzi, mai ales după lăsatul serii. Nevoia i-a învăţat şi pe ei câteva tactici esenţiale pentru a nu se face de râs în acest război metropolitan. La fel ca în orice luptă, viteza este esenţială şi se traduce prin mărirea ritmului pedalării. Poţi să te foloseşti şi de inerţia bicicletei, pentru a lua, temporar, piciorul de pe pedală, în încercarea de a lovi câinele fix în bot. Nici nu e de mirare că în lumea câinilor există o vorbă din bătrâni: "Să te ferească Sfântul de palma stăpânului şi bocancul biciclistului".