Organizaţiile eco alcătuite din oameni plini de zel care adună pet-uri şi plantează copaci îţi recomandă să-ţi iei o bicicletă. Bicicleta este, în esenţă, ecologică, nu face zgomot. Spre deosebire de şoferi, toţi bicicliştii sunt egali. Exact ca nişte agenţi de vânzări, îţi vor vorbi de mersul pe aleile de castani şi despre senzaţia de libertate pe care ţi-o dă bicicleta. Oamenii ăştia chiar au dreptate când spun toate astea. Dar există şi un revers al medaliei. Care ţine tot de mersul cu bicicleta în oraş. Mai ales când vorbim de un oraş din România. Mai ales când vorbim de Bucureşti.

În Bucureşti nu există piste de biciclete. Ia-ţi acest gând din minte. Ceea ce cred unii că sunt piste pentru biciclişti sunt doar fragmente de trotuar vopsite în verde şi cu margini galbene. Dar tot trotuare rămân. Pietonii sunt pe trotuar, joacă "la ei acasă", pe terenul lor. Într-un fel, sunt îndreptăţiţi să ridice pumnul în spatele tău, după ce i-ai trezit din letargie cu soneria de pe ghidon. E destul de greu să mergi pe un trotuar plin de ţinte umane, cu o viteză de croazieră de 30 de kilometri pe oră. În momentul în care trotuarul se termină şi începe strada, verdele aşa-numitei piste de biciclişti îşi continuă nestingherit desenul, direct pe ceea ce poliţiştii numesc "carosabil". Bordurile, pe alocuri, sunt ignorate. Liniile şi vopseaua trec lejer peste ele, roţile de la bicicletă mai greu.

Pe stradă, lucrurile se complică cu o viteză direct proporţională cu cea a maşinilor. De la vânatul pietonilor transformaţi în jaloane aruncate aleatoriu pe pistele de pe trotuar, biciclistul devine, el însuşi, un vânat. Când se află pe stradă, biciclistul se chirceşte în spaţiul strâmt de lângă bordură. Cât mai mic şi cât mai aproape de bordură. Bordura devine aliatul său în lupta cu Maşina.

Maşinile trec pe lângă tine cu peste 60 de kilometri la oră. Ţi se face frig. Tu rămâi, ca un erou contemporan, lipit de muchia din dreapta a benzii drepte. Zgârii bordura cu roata, pentru că acela e spaţiul unde te trimite Codul Rutier. Toţi cicliştii de oraş ştiu că, dacă ar fi să se amenajeze nişte piste serioase pentru biciclişti, spaţiul "vital" l-ar reprezenta cei doi metri de la bordura trotuarului. Asfalt este din belşug, nu există borduri şi nici obstacole sub formă de pietoni, copaci sau tonete de ziare (care sunt capcanele obişnuite ale ciclistului când acesta se încăpăţânează să meargă pe pistele de pe trotuare).

Pe stradă, biciclistul experimentează o veritabilă călătorie iniţiatică. Aici, balaurii există cu adevărat şi iau forma camioanelor sau a tirurilor de marfă. Din când în când, vreun camionagiu mai trage de sirenă, pentru a te speria. În momentele când nu eşti măturat de pe şosea de suflul unui camion agabaritic sau de decibelii unui claxon, rişti să fi strivit de portierele sau aripile şoferilor de maşină mică. Eşti un fel de Indiana Jones prins nu în jungla amazoniană, ci în jungla asfaltului. La fiecare semafor, pândeşte pericolul: portiere care se deschid din neant fix în faţa ta, maşini care trag brusc, lângă bordură, autobuze care pleacă din staţie cu lentoarea unei reptile urbane. Singura soluţie: biciclistul trebuie să lupte pentru spaţiul său, trebuie să lovească şi el cu piciorul în portiere şi aripi (aici are avantajul că poate urca bordura şi pedala pe trotuar, în cazurile extreme). Trebuie să asude, să strângă din dinţi. Pentru a supravieţui, el trebuie să devină un prădător. Totul ţine de adaptare.